Piemont și Barolo: soiul Nebbiolo, dealurile din Langhe și de ce vinul Barolo poartă titlul de rege al vinurilor

Există un moment, la sfârșitul lunii octombrie, când ceața se așază peste dealurile din Langhe și acoperă totul, mai puțin vârfurile viilor. Din cuvântul italienesc pentru ceață, nebbia, provine numele soiului care a făcut celebră întreaga zonă. Nu este o poveste inventată în scopuri de marketing, ci cel mai potrivit mod de a începe orice discuție despre vinurile de aici.

Am ajuns să apreciez Piemontul mai târziu, după ce am trecut prin Toscana și Veneto, și recunosc că mi-a luat ceva timp să înțeleg de ce lumea vorbește cu atâta admirație despre el. Răspunsul stă într-un tanin care pare aspru atunci când vinul are puțin peste douăzeci de ani și devine mătăsos la patruzeci.

Piemont, regiunea de la poalele Alpilor care a dat cele mai mari vinuri roșii ale Italiei

Regiunea italiană de la poalele Alpilor este predominant deluroasă și renumită pentru trufele sale, dar reprezintă și locul de origine al unuia dintre cele mai apreciate soiuri de struguri din peninsulă: Nebbiolo. Acesta dă naștere marilor vinuri Barolo, precum Mario Marengo Barolo 2017 0.75L, și Barbaresco, denumite după cele două localități din regiune.

Printre celelalte soiuri de struguri întâlnite aici se numără Barbera, Dolcetto și Moscato, soiul alb din care se produce spumantul dulce Gancia Moscato d’Asti 0.75L.

Geografia explică aproape totul. Alpii opresc curenții reci dinspre nord, iar dealurile situate la altitudini cuprinse între 200 și 500 de metri oferă expunerile sudice de care Nebbiolo, un soi cu maturare foarte târzie, are neapărat nevoie. Culesul are loc, de obicei, în a doua jumătate a lunii octombrie, uneori chiar în noiembrie, mult după ce restul Italiei a încheiat vendemmia. Diferența de temperatură dintre zi și noapte păstrează aciditatea, iar solurile marnoase conferă acea textură fină pe care o recunoști imediat. Restul selecției de vinuri italienești arată cât de diferit se exprimă fiecare regiune a peninsulei.

Nebbiolo, soiul care stă în spatele fiecărui vin Barolo important

Nebbiolo surprinde pe oricine îl vede pentru prima dată în pahar. Culoarea este palidă, de un roșu-granat, cu margini cărămizii chiar și în cazul vinurilor tinere, iar cine se așteaptă la ceva dens și opac rămâne nedumerit. Apoi apar aromele de trandafiri uscați, cireșe amare, gudron și scorțișoară, iar în cazul vinurilor mature, cele de trufă albă și piele. În gură, surpriza este completă: tanin puternic și aciditate ridicată, într-un corp care rămâne, totuși, aerian.

Această combinație îl transformă într-unul dintre soiurile cel mai greu de vinificat din lume. O extracție prea intensă produce un vin aproape imposibil de băut în primii zece ani. O extracție insuficientă elimină tocmai structura care justifică așteptarea. Din perspectiva unui degustător, Nebbiolo se recunoaște în orb mai ușor decât aproape orice alt soi roșu, tocmai pentru că puține vinuri prezintă această combinație: culoare palidă și tanin foarte puternic.

Comparația cu Sangiovese ajută la înțelegerea diferențelor. Un Brunello di Montalcino DOCG 2019 0.75L are o aciditate similară, dar mai mult fruct și un tanin mai catifelat încă de la început. Nebbiolo cere răbdare acolo unde Sangiovese oferă o plăcere mai rapidă, iar casa Mario Marengo lucrează exact în registrul clasic, fără compromisuri.

Barolo față de Barbaresco: ce le apropie și ce le desparte

Ambele sunt produse exclusiv din Nebbiolo, în zone aflate la mai puțin de cincisprezece kilometri una de cealaltă, și totuși rezultatele sunt vizibil diferite. Barbaresco se află mai aproape de râul Tanaro, are altitudini ceva mai mici și un microclimat puțin mai cald, ceea ce determină o maturare mai timpurie și un tanin mai puțin agresiv.

Vinul Barolo, „vin al regilor, rege al vinurilor”

Barolo este vinul emblematic al regiunii, produs în unsprezece comune, pe o suprafață de aproape 2.000 de hectare. Denumit „vin al regilor, rege al vinurilor”, Barolo își poate dezvălui adevărata valoare chiar și după zeci de ani. Cu toate acestea, generațiile mai tinere de producători au reușit să reducă perioadele de fermentație și maturare, astfel încât vinurile să poată fi consumate și apreciate la doar câțiva ani după recoltare.

În mod tradițional, Barolo are unul dintre cele mai mari potențiale de învechire, durata sa de viață depășind adesea patruzeci de ani.

Acest titlu pompos are o explicație istorică. În secolul al XIX-lea, marchiza Giulia Colbert Falletti a transformat vinul local, până atunci dulce și instabil, într-un vin roșu sec și structurat, cu ajutorul unui oenolog franțuzesc. Casa de Savoia l-a adoptat imediat, iar de aici a rămas celebra formulă. Ceea ce mi se pare relevant astăzi este faptul că, dintre toate vinurile italienești de prestigiu, Barolo rămâne unul dintre cele mai constante în privința longevității.

Pentru comparație, un Ciacci Brunello di Montalcino DOCG 0.75L de la casa Ciacci se apropie de aceeași categorie a vinurilor de învechire, iar un Antinori Solaia IGT Toscana 0.75L arată cum se exprimă stilul internațional la cel mai înalt nivel în peninsulă. Sunt trei filosofii diferite ale aceleiași idei de vin mare.

Cele unsprezece comune din Barolo și de ce nu sunt deloc interschimbabile

Denumirea acoperă unsprezece comune, dar, în practică, cinci dintre acestea produc majoritatea vinurilor importante: La Morra, Barolo, Castiglione Falletto, Serralunga d’Alba și Monforte d’Alba. Diferența dintre ele nu ține în primul rând de tehnică, ci de geologie, iar linia de demarcație trece chiar prin mijlocul denumirii.

Partea de vest, cu soluri mai tinere, de tip tortonian, bogate în argilă albastră și calcar, produce vinuri parfumate și elegante, cu tanin mai suplu, care se deschid mai devreme. La Morra și Barolo sunt reperele acestei zone. Partea de est, cu soluri serravalliene, mai nisipoase și mai sărace, produce vinuri austere și dense, cu o structură masivă, care au nevoie de cincisprezece ani pentru a începe să se exprime. Serralunga d’Alba este exemplul clasic.

Din 2010, etichetele pot menționa și parcela exactă prin sistemul MGA, echivalentul italienesc al conceptului de cru. Există peste 170 de astfel de denumiri în Barolo, ceea ce transformă regiunea într-un domeniu de studiu aproape inepuizabil. Dacă vrei un punct de intrare mai accesibil în universul italienesc al vinurilor de învechire, un Rosso di Montalcino DOC 0.75L sau un Taurasi 2020 0.75L din Campania oferă o structură serioasă la un preț mult mai prietenos.

Butoaie mari sau baricuri: disputa care a împărțit Piemontul în două

Deși în trecut se foloseau exclusiv butoaie mari, cu capacități de mii de litri, perioada modernă a adus și aici baricurile din stejar franțuzesc, care permit obținerea unor vinuri mai accesibile după doar câțiva ani. Astăzi, cei mai mulți producători folosesc o combinație între cele două tipuri de recipiente, în funcție de caracteristicile recoltei și ale fiecărei proprietăți.

Conflictul a fost mult mai aprins decât sugerează rândurile de mai sus. În anii ’80 și ’90, un grup de producători tineri, supranumit Barolo Boys, a introdus macerări mai scurte, fermentații la temperatură controlată și maturarea în baricuri noi. Rezultatul îl reprezentau vinuri cu o culoare mai intensă, note de vanilie și taninuri rotunjite, care puteau fi consumate după aproximativ cinci ani. Tradiționaliștii i-au acuzat că șterg amprenta locului și că fac vinul Barolo să semene cu orice alt vin internațional.

Judecând după vinurile consumate astăzi, ambele tabere aveau parțial dreptate. Modernismul a rezolvat problema reală a taninului verde din anii mai slabi, iar tradiționaliștii au avut dreptate atunci când au susținut că lemnul nou acoperă parfumul de trandafiri uscați care face soiul unic. Compromisul actual, bazat pe baricuri folosite și butoaie mari, este unul dintre cele mai bune lucruri care i se puteau întâmpla denumirii. Aceeași dezbatere a avut loc și în Veneto, unde un Luigi Righetti Amarone della Valpolicella 0.75L reprezintă școala clasică, în timp ce un Scaia Corvina 0.75L urmează direcția modernă, fructată și directă.

Moscato d’Asti și celelalte vinuri din Piemont care merită încercate

Ar fi păcat ca regiunea să fie asociată exclusiv cu Nebbiolo. Piemontul produce mult mai multe stiluri, iar unele dintre aceste vinuri pot fi consumate săptămânal, nu doar o dată la câțiva ani.

• Moscato d’Asti, ușor efervescent, cu un conținut de alcool cuprins între 5% și 6% și o cantitate generoasă de zahăr rezidual. Se consumă rece și tânăr, alături de deserturi cu fructe sau pur și simplu ca desert estival.
• Asti Spumante, varianta complet spumantă, cu o presiune mai mare și aceeași exuberanță aromatică specifică soiului Moscato.
• Barbera d’Alba și Barbera d’Asti, vinuri roșii cu aciditate ridicată și tanin redus, ideale la masă și mult mai accesibile decât vinurile din Nebbiolo.
• Dolcetto, un vin fructat, cu tanin moale, considerat vinul de zi cu zi al localnicilor.
• Gavi, un vin alb sec din soiul Cortese, precis și mineral, perfect alături de pește.
• Roero Arneis, un vin alb cu textură și note de pară și migdale, salvat de la dispariție în anii ’80.

Un Asti Cinzano 0.75L este cel mai simplu mod de a înțelege profilul aromatic al soiului Moscato în versiunea piemonteză, iar casa Cinzano face parte din istoria regiunii de aproape trei secole. Casa Gancia a fost, de altfel, prima care a produs vin spumant în Italia, în anul 1850, tot aici. Pentru o variantă mai jucăușă, Bottega Petalo Amore Moscato Spumante 0.2L funcționează foarte bine ca desert lichid.

Bulele italienești dincolo de Piemont: unde se duce discuția mai departe

Odată ce ai intrat în universul spumantelor italienești, merită să compari cele trei școli majore. Metoda tradițională din Franciacorta se află în aceeași categorie cu șampania, cu maturare îndelungată pe drojdii și o textură cremoasă. Un Freccianera Franciacorta Brut 25 Blanc de Blancs DOCG 0.75L ilustrează foarte clar diferența, iar întreaga categorie de Franciacorta merită explorată prin degustări comparative.

La polul opus, metoda Charmat păstrează fructul primar și prospețimea. Un Col de Mez Prosecco DOCG Brut 0.75L din zona Valdobbiadene arată ce poate oferi această categorie atunci când vinul provine de pe dealurile potrivite, nu din zonele de câmpie. Diferența dintre un DOC obișnuit și un DOCG provenit din zona deluroasă este vizibilă imediat, iar selecția de Prosecco permite realizarea acestui exercițiu fără un buget foarte mare.

Cum se servește un vin Barolo și cu ce se asociază la masă

Decantarea nu este opțională în cazul vinurilor tinere. Un Barolo cu o vechime mai mică de zece ani are nevoie de una până la două ore în decantor, pentru ca taninul să se așeze și aromele să se deschidă. În cazul vinurilor cu o vechime mai mare de douăzeci de ani, situația se inversează: vinul se decantează doar pentru separarea sedimentului, cu puțin timp înainte de servire, altfel există riscul ca aromele delicate să se estompeze rapid.

Temperatura corectă de servire este cuprinsă între 16 și 18 grade Celsius. Peste 20 de grade, alcoolul devine prea evident, iar taninul pare mai uscat. Paharul trebuie să fie amplu, de tip burgund, pentru ca aromele florale delicate să aibă suficient spațiu pentru a se dezvolta.

La masă, regula locală rămâne cea mai bună: produsele provenite din aceeași regiune se potrivesc, de obicei, foarte bine. Brasato al Barolo, adică vită înăbușită chiar în vin, reprezintă asocierea clasică. Tajarin cu unt și trufă albă de Alba se potrivește impecabil, la fel ca risotto cu ciuperci porcini. Dintre brânzeturi, Castelmagno maturat mi se pare cea mai potrivită alegere, având suficientă grăsime pentru a îmblânzi taninul.

Întrebări frecvente despre vinul Barolo și regiunea Piemont

Cât costă un vin Barolo bun și de ce este atât de scump?

Prețurile pornesc de la aproximativ 250 de lei pentru un Barolo de bază și urcă rapid până la câteva mii de lei în cazul producătorilor consacrați sau al parcelelor celebre. Explicația nu ține doar de marketing, ci de realitatea economică. Denumirea acoperă aproximativ 2.000 de hectare, producția anuală se situează în jurul valorii de 14 milioane de sticle, iar legea impune minimum 38 de luni de maturare înainte de comercializare, dintre care 18 luni în lemn.

La acestea se adaugă randamentele reduse impuse prin caietul de sarcini, munca desfășurată pe pante abrupte, care exclude mecanizarea completă, și capitalul imobilizat timp de peste trei ani. Rezultatul este un cost de producție ridicat prin însăși structura procesului. Vestea bună este că un Langhe Nebbiolo, produs din același soi, dar fără aceleași cerințe de maturare, costă aproximativ o treime și oferă o bună parte din experiența unui Barolo.

Când se bea un Barolo, imediat sau după zece ani?

Depinde de stil și de anul de recoltă, dar există câteva repere utile. Un Barolo modern, maturat în baricuri și provenit dintr-un an călduros, poate fi apreciat între 5 și 15 ani de la recoltă. Un Barolo tradițional, din Serralunga sau Monforte și dintr-un an clasic, abia începe să își dezvăluie potențialul după 10 ani și poate rămâne în perioada optimă de consum până la 25 sau 30 de ani.

Dacă îl deschizi prea devreme, taninul va domina, iar fructul va părea închis. Acest lucru nu înseamnă că vinul este slab, ci că nu a ajuns încă la maturitate. Soluția practică pentru cine nu dorește să aștepte este o decantare îndelungată, de trei sau patru ore, care reproduce parțial efectele evoluției. Nu poate înlocui timpul, dar face experiența mult mai plăcută.

Ce diferență este între Barolo, Langhe Nebbiolo și Nebbiolo d’Alba?

Toate cele trei vinuri sunt produse din același soi, dar provin din zone delimitate diferit și trebuie să respecte reguli diferite de maturare. Barolo provine exclusiv din cele unsprezece comune și necesită 38 de luni de maturare. Nebbiolo d’Alba acoperă o zonă mai largă din jurul orașului Alba și necesită doar un an. Langhe Nebbiolo este denumirea cea mai permisivă, cu cerințe reduse de maturare și cu posibilitatea de a include struguri proveniți de pe parcele cu vițe mai tinere sau din zone care nu se califică pentru Barolo.

În practică, mulți producători importanți folosesc Langhe Nebbiolo drept al doilea vin al casei, obținut din struguri proveniți de pe aceleași parcele bune, dar de la vițe mai tinere. Este una dintre cele mai inteligente modalități de a cunoaște stilul unei crame fără a plăti prețul unui Barolo. Recomand acest exercițiu oricui dorește să descopere regiunea fără să își asume de la început o investiție prea mare.

Se poate păstra un Barolo deschis pentru a doua zi?

Da, iar în cazul vinurilor tinere este adesea chiar recomandat. Taninul ferm și aciditatea ridicată protejează vinul împotriva oxidării mult mai bine decât în cazul unui vin roșu suplu, iar a doua zi structura pare deseori mai bine integrată. Pune dopul la loc, păstrează sticla în frigider și scoate-o cu treizeci de minute înainte de servire.

În cazul vinurilor vechi, situația se schimbă complet. Un Barolo cu o vechime mai mare de douăzeci și cinci de ani își poate pierde aromele în mai puțin de o oră după deschidere, așa că merită consumat în aceeași seară, într-un ritm liniștit, urmărind modul în care se schimbă de la un pahar la altul. Este, de altfel, una dintre cele mai frumoase experiențe pe care ți le poate oferi un vin.

Ce merită să faci mai departe cu Piemontul

Regiunea răsplătește răbdarea mai mult decât aproape oricare alta. Nu are strălucirea imediată a Toscanei și nici caracterul ușor accesibil al vinurilor din Veneto, dar, odată ce înțelegi farmecul acelui tanin care se topește în timp, celelalte vinuri roșii încep să pară grăbite.

Începe cu o sticlă de Nebbiolo, decanteaz-o timp de două ore și servește-o alături de o farfurie cu paste, unt și parmezan, fără nimic complicat. Răsfoiește apoi selecția noastră de vinuri italienești și spune-ne ce ai deschis, pentru că cele mai bune recomandări se nasc din poveștile pe care le primim de la voi.